SOC! EXCLUSIV! Interviul Oliviei Steer pentru participarea la Asia Express

M-am gândit că dacă duamna Olivia lu’Andi poate să abereze cât e ziua de lungă de atâția ani de zile fără să îi spună nimeni nimic, ba chiar să își găsească adepți care să militeze pentru ea, pot și eu să aberez oricât. Mai ales că eu nu îndemn lumea să facă nimic, ci doar îmi închipui cum ar fi ca duamna Olivia să fie invitată la Asia Express, o emisiune care este cel mai mare guilty pleasure al meu la momentul actual, în care diverse vedete merg în perechi pe un traseu prestabilit, unde trebuie să termine cât mai rapid diverse misiuni. Ce face jocul și mai interesant este că bugetul lor e de 1 euro/zi din care trebuie să mănânce, călătorească și găsească diverse locuri de dormit, drept pentru care mereu se recurge la autostop și la căutarea de oameni buni cu suflet mare care să le dea un colț de cameră unde să se întindă.

Dar destul cu detaliile. Mai jos puteți citi, în exclusivitate, interviul pe care l-a susținut duamna Steer când a fost invitată să participe la emisiune.

Reporter: bună, Olivia! Uite, noi te-am chemat aici ca să ne spui câteva lucruri despre tine, ca să ne dăm seama dacă ești potrivită pentru emisiune
Olivia: În primul rând eu nu sunt doctor.
R: OK…
Olivia: În al doilea rând, eu nu am venit aici să avem o discuție pro și contra, pentru că suntem în postul Paștelui și nu are nici un sens. Doar vorbim.
R: Doar vorbim, Olivia. Nu vreau să te simți stresată în nici un fel.
O(mestecând frenetic ): stai liniștit. Oricum am mestecat niște rădăcini de rostopască înainte, ca să nu îmi crească tensiunea.
R: OK…să continuăm. Uite, ăsta e contractul în care sunt trecute toate prevederile și se detaliază cam tot ce va trebui să faci înainte, pe parcursul și după filmarea emisiunii. Te rog să le citești și să îmi spui dacă ai vreo întrebare.
O: În primul rând vreau să spun că am niște nedumeriri. Ca mamă am niște nedumeriri.
R: Dar ce legătură are faptul că ești mamă? Nu îți iei copiii cu tine.
O: Eu mi-am alăptat copiii 3 ani de zile.
R: Olivia, tu ești cu noi?
O: Eu sunt cu voi, dar voi sunteți împotriva mea. Vreau să știu și eu de ce nu este trecut în acest contract care se adresează lumii profane doza de aluminiu la care voi fi expusă în India.
R: De aluminiu?
O: Da, de aluminiu. De mercur nu mai zic, pentru că în România nu se mai poartă mercurul de când cercetătorii au demonstrat că poate să fie în retrograd și retrograzii sunt nocivi pentru societate.
R: Olivia, iartă-mă, dar trebuie să întreb. Urmezi cumva un tratament medicamentos? Pentru că dacă da, e important pentru producători să știe.
O: Eu?? Medicamentos??? Dar cine mă crezi, domnule? Sub nici o formă. Și știi de ce?
R: Olivia, hai să ne întoarcem la discuția despre emisiune și să încercăm să nu mai divagăm. Poți citi contractul?
O: Bineînțeles că pot. Eu am dreptul ăsta, e drept constituțional. Doar nu vreți să îmi contestați acest drept, nu?
R: Doamne ferește, nu. De aia te rugam să îl citești și să îl semnezi după ce termini, ca să putem să facem și altceva astăzi.
O: Deci stați un pic că nu înțeleg și mi-e teamă că o să fac un atac de cord că am uitat să îmi iau doza de gențiană înainte să vin aici. Cum adică trebuie să mă vaccinez înainte să plec?
R: Da, ca să te ferești de boli.
O: Ce boli, domnule? Ce boli? Și organismul se ferește singuri de boli. Nu cu aluminiu și alte nenorociri băgate în corp.
R: Nu, Olivia, nu. Noi nu putem să te luăm așa. Trebuie să te vaccinezi contra febrei tifoide, a hepatitei A și B, a malariei și a altora pe care le găsești în contract.
O: Nu există așa ceva! Nu există să fac eu autism pentru o emisiune, oricâtă faimă mi-ar aduce și oricâtă vizibilitate în mass media mi-ar asigura. Nu mor caii când vor câinii!
R: Caii?
O: Da. Eu am o prietenă care are un copil autism.
R: Autist.
O: Autism se cheamă și nu mă mai întrerupe. Și copilul vedea pe masă niște poze cu animale și știa să spună „calu’ calu’” până când s-a vaccinat și după aia nu a mai știut.
R: Ce legătură are asta, Olivia? Dă-o încolo de treabă. Mai bine spune direct că nu vrei să vii în emisiune, nu te ascunde după toate bălăriile astea sinistre.
O: Normal că nu vreau să vin într-o emisiune care promovează autismul și toate nenorocirile pe care industria pharma le aduce. Normal ca nu voi participa!
R: Atunci o aducem pe Bianca Drăgușanu în locul tău.
O (alergând spre ușă): Calu’! Calu’!

Advertisements

Scrisoare semi-deschisă către doamna Olivia Steer

În primul rând aș dori să îi urez un mare și călduros „bine ați venit, duamna!” scumpei Olivia Steer în categoria „vivat duamna!” a blogului pe care îl citiți chiar în aceste momente. În al doilea rând, eu i-aș mai ura niște lucruri, dar titulatura și prestanța nu-mi permit să las Vitanul să iasă la iveală în spațiile publice. Însă, aș vrea să vă las mai jos o scrisoare de la mine din suflețel pentru duamna antivacsăriță nambăr uan, se știe!

Stimat-ă și scump-ă duamnă,
V-ă scriu pen că sunt și anume pe culmile la disperare. Nici Ieverestu nare culmi așa de nalte ca culmile disperării mele. Dar să vă iegzplic m-ai pe larg și, cu voia dâvâsâ, m-ai pe lung, ce a-m pățit.

Io, ca și dâvâsâ și ca și oricine de pe planeta noastră plată, am o mamă. Mama e numai una, evident, dar mama mea e o cremenală. Prima dată am vrut să scriu că e în serie, dar nu e, pen că are numai un singur copil și atunci na putut să facă rău mai multora. Dar să continui cu iegzplicația. Io când eram mică eram și necuvântătoare, recte nu puteam să îmi exprim fo părere până la adolescență, când am început să am foarte multe și pen care am suportat diverse consecințe pe care nu ași vrea să l-e detailezi aiki. Pen că eram necuvântătoare, nu am putut să îi spun lu mama mea să nu bage aluminiu prin vaccine în mine, drept pentru care chiar și acum cred că circulă aluminiu în mine. Uneori îl simt noaptea când circulă, mai ales în zona picioarelor, că îmi mai tremură gamba stângă și mă jenează la somn.

Ași m-ai vrea să vă spun că mama tot când eram mică ma îndopat efectiv cu diverse medicamente aduse de dracii corporatiști și de monștrii industriei farma ca să î-mi treacă diverse răceli pe care leam avut în loc să î-mi adnim…amindi…andiministreze rostopască și coadă de șoricel ca să treacă pe bază de plante și de voința organismului de a lupta. Și de voință nu sunt lipsită, duamna, dar mama mea nu a înțeles.

Când eram mică am avut și otită. Adică puroi în spatele timpanului și mama ma dus iar la doctor și doctorul mia dat tratament de la orele. Cum care ore? Nu de la anumite ore, duamnă. De la orele, adică de la ăia cu gat nâs și urechi. Mă rog, sper că aț înțeles. Alt tratament, altă dixtracție, mai mult aluminiu, oțel, mercur și alte metale grele de zici că sunt sora mai mică a podului lu Anghel Salini. Nu salatini, duamnă. Salini, ăla de îl vedeți în drum spre mare.

Un ultim gând către dâvâsâ este acela că ași vrea să vă rog și anume să luptați în continuare cu toți doctorii din lumea asta largă, că să îi ia dracu, prea multă importanță își dau doar pentru că au studiat medicina timp de peste zece ani și cunosc tot felul de studii comcludente. Dâvâsâ, care sigur nu sunteți vaccinată și nu v-ați vaccinat nici copiii, dâvâsâ care știți că cancerul se vindecă doar cu orez basmatti și cu zamă de păpădie, dâvâsâ care știți că tubercolăza e duar în mintea oamenilor și e, de fapt, o tuse un pic mai puternică din cauză de lipsă de lacrimi de femei virgine din organism, dâvâsâ sunteți speranța poporului nostru și cu voia dâvâsâ, speranța umanității și singura care știe modurile prin care puteam asigura perpetuarea speciei umane.

Vivat duamna!

De ce e bine să mergi la terapie, mai ales când nu crezi că trebuie să mergi la terapie

Disclaimer: toate postările de pe blogul meu legate de tot ce include psihologia nu vor avea inserate glumițe și vor fi scrise cât pot de serios. Pentru postările în care îmi exersez amuzamentul, puteți intra la categoriile „vivat duamna!” sau „despre bracketzi”.

Da, știu. Oamenii sunt puternici și totul stă în noi ca să ne menținem pe linia de plutire și să nu ne pierdem mințile. Da, știu, Grijile sunt normale și fac parte din viețile noastre. Da, știu. E normal să pierdem nopți din când în când foindu-ne în pat pentru că ne gândim cum o să plătim următoarea rată la bancă, cum o să ne iasă analizele alea pe care trebuia să le facem acum 2 luni, dar le tot amânăm.

Da, știu. E normal să avem impresia că viața e de căcat și nedreaptă și e normal să credem că noi suntem de vină pentru toate eșecurile noastre, să ne considerăm inutili, să nu putem să vedem partea mișto a vieții și să nu putem să ne bucurăm de orice umbră de fericire întâlnim, pentru că, nu-i așa, după bine vine mereu rău așa că e mai bine să așteptăm mereu răul ca să ne demonstrăm că am avut dreptarte.

Da, știu toate astea sunt normale. Dar cum ar fi să nu fie? Cum ar fi să ne bucurăm de fiecare zi pe care o avem și cum ar fi să ne luăm grijile una câte una și în loc să le lăsăm să preia controlul asupra felului în care ne trăim viețile, am putea să le amânăm până când avem noi chef și timp să le găsim o rezolvare? Cum ar fi să avem zile frumoase și gânduri clare, care nu se bat între ele să fie primele care ies la suprafață? Cum ar fi să dormim în fiecare noapte așa cum fac copiii după ce se joacă până la epuizare, toate astea fără melatonină, valeriană, Persedon noapte, ceai de mușețel sau alte leacuri de pe suntdoctorultăudefamilie.ro.

Am auzit de foarte multe ori că numai nebunii merg la psiholog. Sau la psihiatru. Cu atât mai mult la ambele. Am crezut în tot timpul ăsta că așa cum te duci la ortoped când te doare piciorul de o săptămână așa te duci și la psiholog atunci când simți că viața ta poate fi mai frumoasă sau mai ușoară, dar că ai nevoie de un pic de ajutor ca să înțelegi ce cauți tu în viața ta.

Nu o să vă spun acum întreaga poveste a anxietății mele, ci într-un post din viitor. Însă vreau să vă spun că acum un an anxietatea mea și-a atins punctul culminant și nu a vrut să mai plece, indiferent cât încercam eu să mă calmez singură și indiferent câte bien dormir-uri băgam în mine în fiecare seară, încercând să obțin un somn liniștitor și care să dureze cel puțin 6 ore. Și reușeam, dar parcă aș fi vrut să pot să dorm și fără. Și nu îmi aduceți pe tavă căcatul ăla cu „viața de adult presupune greutăți și nu o să poți să dormi așa ca atunci când erai copil” pentru că de câteva luni îmi iese de minune, aproape fără excepție ( #proud).

Cert este că în momentul în care deja faptul că făceam crize de anxietate care mă țineau trează până la 3-4 dimineața, am considerat că deja nu se mai poate să pierd nopți gândindu-mă la toate nenorocirile care mi se pot întâmpla, la toate scenariile oribile pe care mi le poate rezerva viața și la toate atrocitățile existente pe pământ. Așa că ajutată de vedeta care este verișorul meu, și pe care îl puteți vedea bâtând toba frumos aici și auzi live în Expirat pe 16 aprilie (gata și reclama, băieți. Vă trimit factura pe e-mail, da? KTHXBYE), am întâlnit-o pe prețioasa mea terapeută, Miruna, care m-a făcut să înțeleg multe lucruri despre mine, despre viața mea, despre fricile mele și proveniența lor, despre ce vreau de la mine și cum pot să obțin lucrurile astea și care a fost mereu un sprijin pentru mine în tot procesul ăsta complicat, dar pe care îl câștig cam de fiecare dată.

Nu o să spun niciodată că totul a fost incredibil de ușor și că brusc viața mea a devenit brăzdată de curcubee și de unicorni sau că găsesc trifoi cu patru foi de fiecare dată când ies din casă după ce m-am trezit zâmbind. Dar faptul că știu cum să gestionez senzația de frică pe care o am în anumite situații și toate căcaturile pe care partea anxioasă a creierului meu le produce, îmi face viața excelentă și una de care mă bucur cu toată pofta cu fiecare ocazie pe care o am.

Noi, ca neam, nu prea înțelegem care e treaba cu psihologia și cum funcționează creierul. Noi credem că ne stăpânim gândurile și că dacă există momente în care nu putem să facem asta, aia e, trebuie să ne obișnuim cu situația dată și să ne continuăm existența, așa cum e ea, fără să fie nevoie să facem ceva în privința asta. Și oricum, de ce dracu’ să schimbăm ceva, pentru că schimbarea înseamnă „nou” și ce e nou pare destul de înfricosător. Și poate nici nu o să ne mai placă de noi înșine (nu că acum am simți o dragoste nețărmurită, dar cine știe cât de rău putem să ajungem?) și poate o să ne dăm seama că nu numai cei din jurul nostru sunt de căcat, dar poate și noi avem unele disfuncționalități care îi deranjează pe ceilalți. Oribil, nu-i așa?

Cred cu tărie că oricine ar trebui să treacă măcar o dată sau de două ori pe la un terapeut. Doar ca să povestească și să primească și confirmarea oficială că viața lui e la fel de minunată precum o vede el/ea și că nimic nu e în neregulă. Sau să afle că, de fapt, se poate și mai bine și trebuie să depună un minim efort ca să ajungă acolo. Cred cu tărie că orice om trebuie să găsească un terapeut cu care se potrivește, nu să meargă la cel pe care l-a găsit pe vreaupsihologbun.ro și să se ducă în cabinetul lui timp de ani de zile, chiar dacă nu observă nici o îmbunătățire. Și mai cred cu tărie că ar trebui ca fiecare om să învețe mai multe despre el, despre cei din jurul său, despre de ce oamenii reacționează diferit la stimulii pe care îi aduce viața, că sănătatea mentală e la fel de importantă ca cea fizică și că problemele pe care le întâmpină creierul nostru nu sunt de aceeași natură pentru toată lumea: unii anxioși nu sunt depresivi, unii depresivi nu sunt anxioși și foarte puțini oameni dintre cei care merg la psiholog merită să fie internați la Bălăceanca.

„Leaving Neverland” sau „Povestea unui om care nu a vrut decât iubire și acceptare fără să știe cum să le ceară”

Mare scandal mare cu documentarul de 4 ore despre cum Michael Jackson, de fapt, nu a fost un luptător pentru pace, ci un pedofil (lucruri care nu înțeleg de ce se anulează reciproc, dar în fine…), drept pentru care am zis să intru în rândul lumii și să îl văd și eu ca să înțeleg de ce mai multe posturi de radio din toată lumea nu mai vor să difuzeze melodiile lui Michael în semn de protest.

Ca să înțelegeți mai bine premisele de la care plec, mie mi-a plăcut muzica lui Michael cam de când eram mică și sufeream împreună cu el când apărea pe MTV cântând You are not alone. Poate din cauza asta sâmbătă seară, când am dat play eram extrem de sceptică. Și așa am cam rămas pe tot parcursul celor 4 ore pe care le-am pierdut petrecut uitându-mă la Leaving Neverland.

Nu vreau să afirm că toate lucrurile alea pe care le povestesc cei doi bărbați nu sunt adevărate. Dar nu pot să spun nici că sunt. Și știți de ce? Pentru că nu am fost acolo, așa cum nimeni înafară de ei doi și Michael nu a fost. Așadar, e cuvântul lor împotriva cuvântului lui Michael. Și abia aici mi se pare că apare nedreptatea. Pentru că ei pot vorbi în acest documentar, dar Michael nu mai poate vorbi nicăieri.

Brusc, după 10 ani de când Michael nu ne mai cântă decât prin înregistrări, acești doi indivizi s-au decis să rupă tăcerea și să spună ei adevărul despre ce au trăit și la ce i-a supus Michael Jackson atunci când erau mici, adică undeva acum vreo 25 de ani. Pot să înțeleg că îți ia enorm de mult timp să faci pace cu tine după ce treci printr-o experiență atât de complicată și atât de dureroasă. Pot să înțeleg că poți să dezvolți o frică de a vorbi despre asta și pot să înțeleg că ai da orice ca să poți să uiți ce ți s-a întâmplat și să îți facă cineva o lobotomie. Sunt absolut de acord cu faptul că pedofilia e ceva ce merită pedepsit, nu doar pentru că e foarte greșit, dar și pentru că pedofilii reprezintă un pericol pentru societate și pentru dezvoltarea (cât se poate de) normală a unor copii nevinovați. DAR!

Dar cred că genul ăsta de probleme trebuie tratate la terapie și atât. Trebuie discutate cu cei dragi ai tăi și atât. Trebuie înțelese și acceptate de tine și atât. Mai ales când vorbim despre un om care a murit acum 10 ani și care de 10 ani nu mai reprezintă un pericol pentru nici un copil de lumea asta. De ce este nevoie să vii să îți speli rufele murdare în fața unei camere și să îți spui povestea, tristă și înfricoșătoare de altfel, în fața a milioane de oameni? De ce este nevoie să vii după 10 ani cu povestea ta doar ca să arunci cu căcat într-un om care nu poate să se apere și care, chiar dacă vrea de acolo de unde e el, nu are cum să spună nici că așa s-a întâmplat, nici că nu. Nu mi se pare firesc nici ce fac diverse publicații care încearcă să sape în viața personală a celor doi pentru că este fix echivalentul a ce fac ei. Hai să aruncăm cu toții cu căcat în ventilatoare ca să îi umplem pe toți și să se scalde într-o veșnică troacă de porci.

Au trecut aproape 10 ani de când Michael s-a dus să cânte într-un loc mai bun. 10 ani de când se făceau flash-mob-uri în memoria lui pe tot mapamondul, 10 ani de când i-am ridicat statuie în Herăstrău și de când posturile de știri vuiau pentru că murise legenda muzicii pop. 10 ani de când oameni din toată lumea aprindeau lumânări sau își exprimau durerea așa cum știau ei, chiar dacă mie mi-e imposibil să înțeleg cum poți să plângi/ ții doliu/ orice manifestare a unei dureri cumplite atunci când moare o vedetă internațională cu care nu ai avut absolut nici un fel de interacțiune, dar asta e altă poveste.
În acești 10 ani toată lumea a respectat cu sfințenie principiul binecunoscut „despre morți numai de bine” și a uitat de toate procesele prin care l-au târât diverși, despre toate belelele în care intra sau în care era băgat de alții, dar îl proslăvea dansând după multe pahare pe Billie jean sau The way you make me feel sau orice altă piesă a lui

Din nou, cred că fiecare om are dreptul să creadă ce vrea despre acest scandal și, în general, despre orice. Și pentru că printre oameni mă număr și eu, aleg să cred că Michael a fost mereu un suflet chinuit, care își dorea iubire din partea oricui era dispus să o dea, dar care nu a știut niciodată cum să exprime asta pentru că familia lui nu prea l-a învățat. Cred că și-a dorit foarte mult să fie acceptat, nu adulat, dar nu a reușit niciodată asta. Cred că și-a dorit iubire pentru toată lumea de pe planeta asta, dar uneori nu a știut cum s-o ofere. Cred că în fiecare din melodiile lui era sincer și ăsta era singurul lui mod în care putea și știa să se exprime. Cred cu tărie că Michael Jackson a fost, este și sper că va și fi o legendă a muzicii și sunt determinată să îi învăț pe viitorii mei copii să asculte cu plăcere muzica lui și să aibă, ca mama lor, ca imn propriu și ghid în viață Man in the mirror. Pentru că Michael, pedofilul descris în Leaving Neverland, nu are ce să le facă rău prin muzica lui, ci dimpotrivă: poate să îi facă să iubească și să mă ajute să îi învăț că unii oameni suferă enorm, chiar dacă nu știu să vorbească despre asta. Și că nu e treaba lor să îi ajute, dar dacă au ocazia să o facă, atunci să o facă fără să stea pe gânduri.

Când ai o bormașină care îți găurește capu’. La propriu

Bănuiesc că îl cunoașteți cu toții pe Gigel de la 4. Hai că știți perfect despre cine vorbesc: Gigel vecinu’ care poate să dea găuri doar la 2 la prânz sâmbăta și duminica sau la 7 dimineața în timpul săptămânii. Întrebarea mea este „Ce ne facem atunci când vecinu’ Gigel care dă cu bormașina în pereți e, de fapt, stomatologul tău pe care îl iubești de te ia cu leașin și îți dă cu bormașina în maxilar în timp ce tu stai și te rogi cu toată puterea să nu îți treacă efectul anesteziei?”. Dar, să vă povestesc ce am pățit.

Pe vremea când mergeam eu pentru primele dăți la Mihai în cabinet, la 3 luni de la deschiderea lui, el mi-a făcut un plan de tratament de care eu eram convinsă că nu o să mă țin și în care el credea orbește. Eu trebuia să îmi pun aparat dentar (niciodată în viața asta), în timp ce purtam aparatul să îmi pună el un implant (adică să am eu șuruburi în gură? Hahahaah! Nu!) și după aia să îmi îmbrace măselele care sunt foarte decalcifiate din cauza inelelor de la fostul aparat dentar (să mă cac eu pe inelele alea și pe aparatul ăla dentar care mi-a făcut mai mult rău decât bine).

Despre faptul că mi-am pus aparat dentar nu are sens să mai vorbesc, că doar știți deja de pe blog, de pe facebook, de pe instagram (sunt o adevărată influenceriță, ce mama dracu’?). Dar de implant nu am vrut să aud neam cu toate că, cel puțin o dată pe lună, primeam același mesaj de la Mihai: „Ți-ai făcut și tu radiografia aia ca să îți comand șurubu’?” urmat de o nouă scuză din seria „Stai că plec în Amsterdam/ Stai că vin sărbătorile/ Stai că nu am timp că sunt prinsă la muncă/ Stai că mă duc cu Ferrari la doctor/ Stai că e Mercur în retrograd/ Stai că fug din țară și îmi schimb identitatea doar ca să fug de implant”. După lupte seculare care au durat câteva luni cu mine însămi, m-am dus după controlul brecheți rileitid să îmi fac, și anume, radiografia. La 2 zile după asta primesc de la Mihai, în sfârșit, un mesaj care zicea altceva: „Mi-a venit pe mail radiografia ta. Îți comand șurubul și hai să ne vedem pe 19 februarie după ce termini la birou ca să ți-l montez”. Panică în cartier și scandal în Baicului! Cum? Gingiuța mea? Găurită? A mea?

M-am dus pe 19 februarie cu coada între picioare și cu ochi de căprioară sperând că peste noapte s-a înfăptuit un miracol și mi-a crescut un molar acolo așa, din eter. Nu se înfăptuise. După ce în ultimele trei zile băusem, conform indicațiilor lu’ domn’ doctor, câte 2 litri și jumătate de apă pe zi (eu! Eu, aceeași care, în mod normal, bea apă doar când își aduce aminte) ca să fie sângele rarefiat (glumesc, nu de aia), m-am așezat spășită pe scaun și m-am lăsat pradă destinului. Mi-au luat sânge pe care l-au băgat la centrifugă pentru plasmă. Nu am leșinat, dar asta pentru că nu am urmărit tot procesul. Altfel, subit și brusc n-ar mai fi fost nevoie de anestezie, că leșinam pentru vreo 2 ore și când mă trezeam ar fi fost șurubul băgat fără ca eu să știu nimic. Acum cumva regret că nu m-am uitat la tot procesul.

Anestezie direct în gingie. Superb. Incomparabil de plăcut față de meșele îmbibate în iod pe care mi le înfigea doamna dentistă despre care am scris aici (nu v-am uitat, doamnă? Păi se poate așa ceva). Apoi, a urmat o oră de „stai, dă-mi aia, ia tu asta, nu asta, ailaltă, bam bam bam bormașină, șurub, bam bam bam, fi-ți-ar brecheții să-ți fie, jur că nu tai arcul, stai că îți pilesc un pic caninul” care a culminat cu „wow, ce bine arată!”. M-am dus în oglindă să văd și eu ce bine arată și pentru mine arăta dezastruos. Aveam gingia cusută și roșie și impresia că așa o să rămână toată viața. Dar, pe de altă parte, faptul că Mihai a zis că arată bine îmi dădea speranță și mă făcea să cred că așa trebuie să arate și că tot ce trebuie să fac este să am răbdare și să mă țin de indicații, care indicații mi-au dat-o la gioale.

„N-ai voie să mănânci picant, n-ai voie lactate 24 de ore, n-ai voie nimic cu acid, n-ai voie să te speli pe dinți în seara asta, n-ai voie să bei alcool, trebuie să iei antibiotic din 12 în 12 ore și eubiotic după 2 ore, dacă te doare iei pastila asta sau îți pui gheață. Și, cel mai important, 48 de ore n-ai voie să fumezi”. 48 de ore. PATRUZECI ȘI OPT DE ORE. 2 ZILE. Acolo am simțit cum o parte din sufletul meu plânge, dar plămânii vor să iasă din pieptul meu și să îl îmbrățișeze pe Mihai. Mi-am luat gheața, rețeta și sufletul de pe jos, am dat bună seara și am plecat spre casă, unde am început să mă uit cu drag și dor la iqosul meu minunat de parcă el era bărbatul meu venit din război după 3 ani, iar eu eram gripată și fără chef de el.

Cert este că au trecut cele 48 de ore și nu am fumat așa mult cum mă așteptam.Au trecut și aproape două săptâmâni de la implant timp în care mi-am scos firele, am fumat, am mâncat aproape tot ce am vrut (pentru că încă trebuie să am grijă de brecheți) și am revenit la periajul normal al dinților, fără să transpir de fiecare dată când ajung cu periuța în dreptul implantului.

Mulți dragi ai mei mi-au zis că sunt curajoasă că am făcut asta. Eu zic că sunt fricoasă că nu am făcut-o mai devreme. Cert este că sunt fericită că dinții mei arată din ce în ce mai bine și pentru asta sunt responsabili doar vreo 5 oameni (printre care mă număr și eu) care s-au ținut de capul meu să am grijă de mine. Și pentru asta (și multe altele) chiar sunt recunoscătoare!

După un an (ș’un pic de brecheți)

Multă vreme trecu și eu tot nu am scris nimic despre ce îmi mai fac brecheții. Așa că după ce ieri am avut un moment de străfulgerare care m-a lovit și anume în creștetul capului, mi-am adus aminte că scopul inițial al acestui blog era să explic, pe înțelesul tuturor și cu umorul ce mă caracterizează, că viața cu aparat dentar nu e chiar de căcat și nu presupune dureri insuportabile, nopți nedormite și dorința acerbă de a ți-l da jos după 48 de ore de la montare.

Continue reading “După un an (ș’un pic de brecheți)”

Dragoste e atunci când…

Pentru că petrec în jur de 3 ore pe zi în RATB (1 oră jumate dus, 1 oră jumate întors către și de la noul job) am timp să mă gândesc la (foarte) multe lucruri. Și cum stăteam eu ieri în 335, așteptând venirea lui Mesia, pentru că doar asta părea să fie singura șansă ca autobuzul să ajungă la stația la care îmi doream să cobor, mi-am dat seama că mi-e dor să fiu îndrăgostită. Nu să mă atragă cineva la un nivel oarecum superficial, ci să fiu îndrăgostită tâmpește de un om care să fie și el îndrăgostit tâmpește de mine. Și cum stăteam și cugetam, am început să mă întreb „Bă, Miriam! Tâmpește, tâmpește, da’ care sunt trăsăturile lu’ tâmpește ăsta?”

  1. Să mă lase în pace și să nu mă sâcâie – sa vio dir că îmi place senzația de „ce dor îmi e de el și abia aștept să îl văd”. Dacă mă suni din oră în oră să vezi ce fac, mi-ai luat tot dorul și entuziasmul și s-a dus dracu’ toată îndrăgosteala.
  2. Să își facă planuri pe termen scurt și pe termen lung cu mine – cred că nimic nu mă enervează mai tare decât răspunsul „vedem, vorbim” la o propunere de-ale mele. (Ex: Vrei să mergem la film? Vedem, vorbim). Nu, nu vedem și nici nu mai vorbim dacă ăsta e primul răspuns care îți vine în cap. Prefer un „încă nu e sigur, dar s-ar putea să ies cu băieții la o bere care se vor transforma în 10 și voi descuia ușa cu dinții când mă întorc” oricând. Dar, vreau să iasă cu băieții sâmbăta asta și week-endul viitor să meargă cu mine într-un city break. Vreau să meargă cu băieții la munte o săptămână și una cu mine la mare.
  3. Să mă lase să fiu eu și să mă accepte așa cum sunt – una din marile mele convingeri e ca oamenii nu sunt perfecți și că exact imperfecțiunile lor îi fac să fie compatibili și îi fac să își dorească să își petreacă restul vieții împreună, cu alte mici sume de imperfecțiuni în jurul lor. Din cauza (sau datorită) acestei convingeri cred că nu sunt o persoană simplă și ușor de înțeles. În esență sunt foarte mișto, am o inteligență peste medie, sunt creață, am ochii verzi și sunt prostesc de loială. Dar cred că până cineva ajunge să vadă toate astea trebuie să treacă și prin niște incertitudini de-ale mele, să înțeleagă cum funcționează un anxios și să nu discute cu mine înainte de prima gură de cafea.
  4. Să îmi accepte prietenii – nu zic acum că trebuie să îmi iubească prietenii așa cum îi iubesc eu și să își petreacă tot timpul liber cu ei, dar mi se pare foarte important să înțeleagă de ce țin eu atât de mult la ei și de ce am atâta nevoie de cafele cu prietena mea cea mai bună, de seri la Lokal cu toți minunații mei și de seri de vineri cu alți minunați ai mei.
  5. Să nu urască oameni necondiționat – fac parte dintr-un popor care mii de ani a fost alungat, hăituit, discriminat și pe care de foarte multe ori oamenii au încercat să îl extermine doar din cauză că pe Dumnezeul nostru nu îl cheamă la fel ca pe al lor. Din poporul meu au murit 6 milioane de oameni acum câteva decenii doar pentru că un geniu dement a decis asta. Spun că a fost geniu pentru că mi se pare fabulos să poți convinge milioane de oameni să urască un popor întreg și să fie de acord că Soluția Finală e cea mai bună soluție. Datorită faptului că fac parte din poporul ăsta și datorită faptului că am niște părinți absolut minunați și am avut o bunică excepțională de care încă mi-e dor uneori, am învățat că oamenii mizerabili sunt așa doar pentru că ăsta le e caracterul, nu pentru că așa le impune rasa, religia sau orientarea sexuală. Și viața mi-a demonstrat în repetate rânduri că români ca spuma laptelui fură portofele din genți în 123, că există oameni de religii diferite care au foarte mulți bani, că un homosexual îmi e alături atunci când heterosexualii uită că exist.

În țara noastră dragă, România, în anno domini 2018, eu pot să scriu pe blogul meu ce caut la un bărbat și să trezesc în inimile cititorilor mei un sentiment drăguț din spectrul „awwww… ce drăguță e Miriam și ce frumos a scris despre cum vrea ea să se îndrăgostească”. În țara noastră dragă, România, în anno domini 2018, dacă un bărbat ar fi scris cele 5 puncte de mai sus exact la fel, o mare parte din populația română a facebook-ului i-ar fi dat block, report sau i-ar fi scris în commenturi „marș în altă țară, poponar de căcat ce ești!” pentru că, nu-i așa, internetul e spațiul în care toți suntem coioși și miștocari.

În țara noastră dragă, România, în anno domini 2018, orfelinatele mustesc de copii amărâți care, cel mai probabil, nu o să cunoască niciodată cum arată dragostea pe care un părinte o poate oferi și tot aici, în țara noastră dragă, în același an, niște oameni vor cu orice preț să interzică oamenilor de același sex care se iubesc sincer să poată să se căsătorească sau să adopte unul din copiii care dorm în paturile pline de rugină cu saltele pline de jeg pe care le oferă orfelinatele.

Nu pot și nici nu cred că o să pot să înțeleg vreodată de ce trebuie cheltuiți 43 de milioane de euro din bugetul statului ca să întrebăm lumea dacă e de acord ca oamenii să nu poată să se iubească așa cum își doresc ei. Și niciodată nu am să înțeleg de ce pe unii îi interesează atât de tare ce fac oamenii în intimitatea lor și în propriile lor paturi. Dar dacă tot se dorește interzicerea prin Constituție a căsătoriilor între persoane de același sex, eu propun să se interzică și poziția misionarului, punerea de petale de trandafiri sau a prosoapelor în formă de lebedă pe pat ca să ademenești femeia în mrejele tale, a luminilor mov însoțite de mașini de fum în timpul dansului mirilor și a altor clișee oribile care mă fac să vomit puțin în gură de fiecare dată când le văd, chiar și în poze.

Dragi cititori, eu nu mă duc să votez la referendum. E prima dată în 11 ani de zile, de când am drept de vot, când nu mă duc să votez. Am fost la tot. Și la ăla pentru demiterea lui Băse, și la toate alegerile europarlamentare, prezidențiale sau locale. Ba chiar pentru alea prezidențiale am votat la ambasada din Bulgaria, că eram plecată în țara vecină și prietenă, dar tot nu am vrut să lipsesc. La ăsta nu mă duc pentru că nu vreau ca o porcărie ca asta să fie validată în vreun fel sau altul și sper din suflet să fie prezenți la vot puțin mai mult de 0%.

aloooo! Nu mai credeți căcaturi despre anxioși, vă rog eu!

După atâtea posturi despre duamna Firea mi-am dat seama că descrierea blogului meu este „viața văzută prin ochii bracketzilor, ai anxietății și ai unei dudui simpatice foc. Despre duduia simpatică foc o să vă scriu un pic mai încolo, când am de gând să fac public un exercițiu pe care m-a rugat terapeuta mea absolut grozavă, intitulat „100 de lucruri care îmi plac la mine”, exercițiu pe care vă propun să îl faceți oricând simțiți nevoia să vă aduceți aminte cât de valoroși sunteți, de fapt. Și de bracketzi am tot vorbit la începuturile blogului, însă mi se pare că am scris prea puțin despre anxietate, mai ales dat fiind faptul că văd din ce în ce mai mulți anxioși în jurul meu care nu știu că sunt anxioși sau care cred că e natural să fie așa și să lase gândurile să îi dărâme. Nu e natural. Sau, mă rog, e natural pentru anxioși.

Am auzit atâtea căcaturi de la atâția oameni care simt nevoia să își dea cu presupusul atunci când aud că cineva suferă de anxietate, încât mi se pare că e datoria mea de anxios să încerc să fac un pic de lumină în conul ăsta de umbră pe care societatea noastră are talentul să îl plaseze asupra anxietății.

1. Ce înseamnă să fii bolnav mintal? 

Mi se pare că atunci când auzi despre cineva că e bolnav mintal înseamnă că e clar că și-a pierdut definitiv și irevocabil mințile și umblă dezbrăcat pe stradă, urlă la șoferi, vorbește cu morții sau trebuie internat direct la Bălăceanca. Dar haideți să o luăm metodic: atunci când ai prins un virus care te pune să stai în pat, să bolești și să te ungi cu carmol ca să mai scadă febra toată lumea vrea ba să îți aducă o supă de pui, ba să îți ia niște paracetamol, ba să îți mai spună câte un leac băbesc de care a auzit de la bunica lui vraci de la țară. Dar, când spui că suferi de anxietate, brusc toată lumea îți spune că nu ai nevoie de medicamente, terapie sau orice altceva. Că tu ești puternic și că trebuie să treci singur peste asta. Că dacă te iau grijile trebuie să te gândești la altceva și aia e. Că dacă nu poți să dormi noaptea din cauză că îți faci griji și scenarii oripilante, atunci trebuie să te forțezi să te adormi. Totul trebuie să faci singur singurel, pentru că e inadmisibil să faci terapie, că doar nebunii fac terapie. Din punctul meu de vedere, numai nebunii nu fac terapie, dar mă rog. Cumva orice alt organ înafară de creier e OK să fie bolnav, ba chiar demn de milă. Creierul trebuie să fie mereu în regulă și singur să te vindeci. Super sănătos, evident.

2. Vai, Miriam, tu? Anxioasă? Dar ești atât de veselă și de dornică de ieșit în societate.

Da, vă mulțumesc. Știam și eu că nu sunt depresivă. Am zis că sunt anxioasă.
Ah, stai? Nu e același lucru? Cum nu? Că anxietatea și depresia merg mână în mână.
Nu e DELOC același lucru. De exemplu, mie mi-e frică să nu ajung depresivă la un moment dat, asta pentru că depresia e tot o boală și eu sunt ipohondră. Care e tot o formă a anxietății. Singurul motiv pentru care nu fac atacuri de panică din cauza asta este că am învățat cum să îmi gestionez anxietatea. Cu ajutorul terapeutei mele minunate, din nou. Nu singură. Singură nu aș fi putut niciodată să ajung în punctul în care sunt acum. V-am spus că anxietatea este frică irațională și crearea unor scenarii absolut apocaliptice care te sperie și te consumă pe interior. Poți oricând să zâmbești, poți oricând să fii mai mult decât vesel, poți oricând să faci față unor situații sociale(asta dacă nu ai anxietate socială) și poți oricând să dansezi o noapte întreagă.  Anxioșii nu sunt triști. Sunt doar fricoși și au nevoie de validare și de reconfirmarea valorii lor. Multă lume spune că anxioșii au tendința să devina needy. Se prea poate, dar dacă iubești un om, nu te costă absolut nimic să îi spui asta.

3. Vai, Miriam, dar nu arăți bine. Ești OK?

Nu, nu sunt OK. Am dormit 2 ore azi noapte pentru că mi-am făcut tot felul de scenarii în cap și mă speria până și sunetul mașinilor care treceau pe stradă. Am stat în bucătărie, am fumat un pachet de țigări, gândindu-mă cum pleacă oamenii de lângă mine, cum am o boală din care o să mor subit fără să știu și cum o să rămân singură toată viața. Asta se întâmpla astă toamnă. Până când am învățat să nu îmi iau în serios toate gândurile și să îmi fac scenarii alternative la orice căcat de genul ăsta îmi vine în cap. Dar încercați să nu îi spuneți unui anxios că nu arată OK, pentru că asta nu o să facă decât să îi alimenteze alte gânduri și alte griji absolut inutile. Lăsați-l în pace, că o să se odihnească și o să revină în forță. Promit.

4. Păi, bine, Miriam. Și cum faci să te vindeci?

Simplu. Nu mă vindec. Pentru că vindecarea anxietății ar însemna eliminarea fricii din creier. Și nu vrem să ajungem psihopați. Anxietatea pur și simplu trebuie îmbrățișată și să înveți tot felul de tehnici mișto prin care să o gestionezi. E un drum tare plăcut și vezi progrese de la lună la lună, până când ajungi în punctul în care cred că sunt eu acum: când te panichezi că nu te panichezi. Când anxietatea își aduce aminte de ultima frică pe care ai avut-o și și-o tot încearcă cu ea, dar se lovește de un zid. Și după aia își aduce aminte de alte frici pe care le-ai avut și încearcă și cu alea. Și se lovește de același zid al indiferenței, al unei soluții sau al unui refuz al creierului să se gândească la asta. Și faptul că îți dispare panica e cel mai ciudat lucru care se poate întâmpla unui anxios. Pentru că te trezești că ești o persoană nouă, pe care abia ai cunoscut-o și habar nu ai ce să faci cu ea. Și trebuie să înveți încet-încet cum să gestionezi situația. Sunt convinsă că o să învăț și sunt convinsă că de aici încolo merge totul mult mai bine. Dar asta doar pentru că am decis să fac ceva în privința asta.

Așadar, dragilor, vă rog să nu mai judecați anxioșii greșit. Și vă rog să mergeți la terapie, pentru că vă promit că sunt cei mai bine investiți.

P.S. Toate posturile despre anxietate vor fi fără glumițe și miștouri presărate pentru că mi se pare că „anxiety explained” poate fi făcută în glumă, dar prefer să nu. Dacă vă place umorul meu, vă recomand celelalte două categorii prezente pe blogul meu frumos.

Duamna Firea, nu fi tristă, fincă e păcat!

Duamnă, ce urgie s-a abătut asupra partidului unde ești matale vicepreședinte. Sa*, mă scuzaț. Uliu, maică, cum veni viitura de sentință, bat-o-ar norocu’ să o bată. Io dat lu domnu Liviu 3 ani jumate de mititica. Ke ne fakem akuma, duamna mea dragă?

Io am dăcât trei sugestii, că știți că sunt fanu nambăr uan al mneavoastră și vin îndată în ajutor. Nici nu trebuie să îl cereți, că eu vi-l ofer. Cum faceți mneavoastră cu orașul ăsta: îi dați ce nu vrea și mai ales fără să vă ceară. Ca un fel de viol, practic, dar sigur se puate da o ordonanță să trecem cu vederea și peste asta. Dar stați că am uitat de unde am plecat. A, da. Cu soluțiile, duamna Firea. Deci fiți antenă. Vedeți, duamnă, ce joc de cuvinte am făcut? Cu antena, ca să vă aduceți aminte de vremurile bune când citeați de pe pronter știrile, sau vremurile actuale, când ai mneavuastră fani vă ridică în slăvi acolo-șa. Calambur se mai cheamă, duamna asta. Cu plăcere.

Soluția număru unu: Ducețil, duamnă, în Costa Rica, să stea cu Elena Udrea.

Știu că o să vă fie dor de dânsul, da mai bine în Costa Rica decât la mititica. Ce rimă frumoasă am făcut. Și ce mă mai râd la glumele mele. Cam cum vă râdeți și mneavoastră când vă uitați la promisiunile făcute în canpanie. „Voi rezolva problema traficului” Hahahahahaahaha! „Voi face transportul în comun gratis pentru toată lumea!” Hahahahahaha. Mă rog, pe asta ați făcut-o cumva, mai suptil,  m-am prins io. Că de când poartă ăia vestele alea albastre, tre’ să fii prost să rămâi în otobus dacă nu ai bilet. Sau mă rog, card d-ăla. Io stau, că îmi fac abonament lunar, altfel mă bârâie anxietatea. Anxietatea e atunci când ești așa, mai sperios. Mă rog, e mai mult de iegzplicat, dar nu ăsta e subiectul. Deci da, Costa Rica.

Soluția număru doi: Făcețivă că plouă și ignorați cu desăvârșire sentința.

Aiki nu mai trebuie să iegzplic că la asta sigur vă pricepeți și mneavoastră și dânsul. Știți mneavoastră cum e cu ploaia, că doar ieri la ora asta lumea înota în orașul zmart pe care îl conduceți cu atâta și atâta măiestrie. Apropos de asta, duamna. Io nunțeleg de ce e uamenii răi și vă înjură în trafic când plouă. Că bani de piscină nu au, duamna, și chiar dacă ar avea, cine are timp de așa ceva când ești corporatist from nain ciu faiv? Așa, cu canalizarea asta proastă, când e cald și dă o ploaie daia torențială de vară, lumea merge la piscină vrând nevrând. Doar din preaplinul sufletului mneavuastră. Și din preaplinul canalelor, evident.

Soluția număru trei: Anulați sentința

Da ați citit bine. Io cred că se poate, duamna. Că dumneavuastră sunteți primărița României și faceți ce vreți mneavoastră aicișa, la noi pe plantație. Și noi vă lăsăm, că doar nu om ieși la vot ca să schimbăm ceva în țara nuastră. Vedeți mneavoastră, noi suntem și genu ăla de neam de n-ar face nimic ca să schimbe ceva, nici măcar să pună o ștampilă pe o amărâtă de hârtie. Nu facem duamna nimic, dar ne place să ne plângem de ce de căcat e țara și orașul în timp ce spargem semințe, poștim o Timișoreana la doi litri și îl înjurăm pe Messi. Că știm să jucăm și fotbal. Ne-or chemat pe toți ăia de la FC Barcelona, da nu ne-am dus noi de-ai dracu’ ca să îi lăsăm să se frece cu jucătorii ăia nașpa pe cap. Noi stăm pe lădițe de bere, în fața unei mese cu mușama și ne tot dăm cu presupusul. Deci și carevasăzică, din punctul ăsta de vedere, puteți sta liniștită, duamna. Schimbați ce vreți mneavoastră și cum vreți mneavoastră că noi tot o să ne plângem, eventual și prin Piața Victoriei, dar în ziua votului, tot la ștrandul Trei Ligheane ne veți găsi.

Duamna, dacă decideți să apelați la una din soluțiile mele, maș bucura tare mult. Doar să nu o rugați pe duamna Dăncilă să spună public cine a venit cu ideea briliantă, că dânsa abia ține minte întreg numele ei, darămite să mai poată să îl pronunțe și pe al meu. Și, în plus, duamna, io vreau să rămân anonimă. Omu mneavoastră din umbră. Un consilier online, dacă doriți să ziceți așa. Online e atunci când e cu internet. Internet e… mă rog, haide că de aici știți că doar v-ați închis și redeschis pagina de facebook de nu știu câte ori.

Vivat duamna! Trăiască duamna!

Feisbucul e tot soroșist, duamna!

Dragă duamna,

În primul rând vreau ca să vă spun că sunt alături de dumneavuastră în clipele acestea grele, care vă asigur că vor trece la fel de repede ca autobuzele zmart pe șoselele zmart din Capitală. Mă refer, bineînțeles, la clipele grele prin care treceți cu pagina de feisbuc, această rețea malefică deținută de Soroș. Nu, nu, nu vă speriați și nu fugiți în Costa Rica că mă refeream la alt sens al lu’ deținută.

În al doilea rând, io vreau ca să vă sugerez să nu mai încercați, duamna, să postați lucruri pe soușiăl midia, că uamenii e răi și vă comentează nasoale la orce vreți dumneavuastră să comunicați și orcum oamenii ăia pe care ia-ți angajat trebuie și ei să ajungă la familiile lor formate dintro femeie șun bărbat și nu pot sta mereu în mediul onlain ca să șteargă comentariile grupurilor de uameni plini de venin, arzăiar săi ardă cum își bat ei joc de steaua noastră măiastră. Adicătelea de dumneavuastră, duamna!

Io zic, duamna, să faceți multe mitinguri ca ăla de sânbătă. Eventual unu la două-trei zile așea ca să comunicați atunci ce minunății mai vreți să faceți cu orașul nostru neaoș și fromos foc, să ne spuneț despre fântânile ca la Las Vegas și io zic, duamna, să fakeț șun Tur Eiffeil ca la Londra, acolo, în giratoriul de la Alba Iulia, că e singurul loc în care nu e circulația blocată dimineața și nu se mai poate să se bucure nemernicii de așa ceva. Să sufere, duamna, și la Alba Iulia, cum se suferă la Ștefan cel Mare, duamna. Nici trotinele și nici bicicletele să nu îi mai salveze, duamna.

Nu uitaț că io vă susțin și vă puteț baza orcând pe ajutorul meu, că mi s-a zis că sunt o fire creativă, deci pot să am multe sugestii despre orașul nostru și sunt sigură că o să fie totul dincence mai fromos. Trăiască duamna! Vivat duamna!